Imi place stilul lor introspectiv. Datorita acestuia simt ca putem percepe mai multe nuante ale acestui tablou straniu compus din familiie Lilei si a lui Robert.

O carte pe care am cumparat-o din insistenta unei prietene spunand ca se merita. Aprob acest lucru acum. Este o carte cu o poveste care te atinge si o recomand cu caldura! Nu o sa regretati.

„O sută de cuvinte” relatează povestea unei jurnaliste pe nume Kitty. Ea își pierde locul de muncă și are un conflict cu editorul revistei. Prietena ei cea mai bună care a ajutat-o în carieră, Constance, este pe moarte. Ea îi lasă o ultimă sarcină lui Kitty: trebuie să scrie un articol. Tema pe care i-a dat-o este cât se poate de neobișnuită: o listă misterioasă cu o sută de nume, persoane străine și un termen limită: două săptămâni! Cu ajutorul lui Steve, un prieten bun din facultate, și al lui Bob, soțul prietenei ei, se apucă de treabă. Kitty va trebui să descopere ce-i leagă pe cei o sută și de ce Constance a dorit să-i dea să scrie un articol inedit.

Buna carte. Aici îl cunoaște pe Thomas, un alt copil, care sculptează toiagul Cântărețului cu momente din lungul poem pentru a-l ajuta pe acesta să țină minte versurile. Însă lucrurile se complică în momentul în care Annabella, bătrâna care o învață tainele colorării firelor de ață pe Kira, moare subit după ce-i spune tinerei că în pădure nu sunt monștri, iar Kira îi spune acest lucru lui Jamison. Recomand!

Ne este prezentată nunta celor doi, în care prietenii apropiați sunt alături de ei, dar Bella este încă măcinată de gândul că Jacob nu este lângă ea într-o zi atât de importantă. Vârcolacul nu poate să stea departe de cea pe care o iubește și apare în casa vampirilor. Sperând că tânăra trece doar printr-un moment de inconștiență, se agață de fiecare speranță și continuă să creadă într-o posibilă relație.

Ideile prezentate de Shusterman sunt minunat de întunecate și totuși, în același timp, perfect credibile. Există aspecte ale epocii Domului (computer înzestrat cu inteligență artificială) și a Secerilor care, deși sunt însuflețite în fantezie, sunt ușor de corelat cu realitatea. Noi, oamenii, suntem permanent în căutarea perfecțiunii, luptăm, conștient sau nu, să cucerim cel mai înalt punct din știința. Dorim cea mai avansată tehnologie, ne îndreptăm cu pași rapizi spre o lume robotizată, tânjim după sănătatea absolută, tânjim după cucerirea morții. Și aici ne oprim. În acest roman, moartea a fost cucerită. Nu mai există boli, nu mai există suferință,

Povestea ne poarta intr-o nume fascinanta, in care Imperiul Carturarilor fusese cucerit de sangerosul clan. Toate par fantasme dar acestea prind viata. Nu vreau sa detaliez sa pierdeti placerea de a o descoperi. Recomand!

Mi-a plăcut în mod deosebit faptul că personajele nu s-au schimbat deloc. Știm foarte bine că Peeta și Katniss au câștigat Jocurile Foamei, drept pentru care viața lor devine de vis: locuiesc în noi case, nu mai duc grija zilei de mâine și sunt mulțumiți că oamenii din Districtul 12 se bucură la rândul lor de mai multă mâncare. Autoarea ar fi putut foarte ușor să schimbe atitudinea personajelor, în urma evenimentelor desfășurate, însă a preferat autenticitatea, a preferat să ne facă să le cunoaștem mai bine așa cum sunt ele cu adevărat, decât să le schimbe și să nu ne permită să pătrundem în mintea lor.

A fost o fată care și-a petrecut copilăria încercând să scape de război. Aceasta a plecat în Finlanda, deoarece Somalia era sfâșiată de război. Fadumo n-a uitat de Somalia. A obținut trei diplome de masterat, a plecat de lângă familia ei din Finlanda și a început să lucreze pentru Națiunile Unite la înființarea de spitale în Somalia.

Cartea îi urmărește pe Polly și Digory, începând cu momentul în care se cunosc și decid că vor să fie prieteni și continuând cu aventurile magice care au făcut posibil restul seriei. Explorând cotloane uitate ale caselor lor, lucru care deja îmi atrăsese atenția și pe care îl citeam cu mare nesaț, cei doi plânuiau să ajungă în casa părăsită de alături, însă nimeresc în biroul unghiului lui Digory, Andrew, pretinsul magician din titlul volumului. Ce se întâmplă mai departe implică inele magice, o pădure dintre lumi, un clopoțel, un felinar, un leu, un vizitiu și-un cal pe nume Căpșunel – asta doar la o primă strigare, mai departe vă las să descoperiți singuri.

Personajele sunt incredibile… am iubit-o pe Karou, mi-am dorit să fiu ea de nenumărate ori. Viața ei a fost extrem de dificilă, dar a făcut față cu brio. A trecut mereu peste deznădejde și durere și a găsit puterea să facă față pentru că nu e genul de persoană care să stea să-și plângă de milă. Și Akiva i se potrivește perfect, pentru că nici el nu e străin de durere. Desigur, relația lor nu e lipsită de suișuri și coborâșuri, de provocări inimaginabile și de răni. Dar mi se par o pereche superbă. În plus, și restul personajelor sunt extraordinar de bine gândite. Chiar și antagoniștii au niște explicații și justificări, nu sunt răi de dragul răutății. Lumea fenomenală construită în aceste cărți e populată de personaje pe măsură.

Hanneke refuză. Riscul și situațiile tensionate nu îi lipseau absolut deloc, dar dragostea pentru Bas este cea care o împinge să accepte misiunea aceasta ciudată. Bas ar fi riscat tot, Bas ar fi făcut asta. Ea o va face în locul lui, dar de unde să înceapă? Doamna Janssen se jură că fata evreică nu a ieșit pe ușa din față a casei pentru că ea era acolo alături de o vecină, camera unde stătea Mirjam nu avea nicio trapă și ușa din spate nu putea fi închisă decât pe interior. Nu exista nicio șansă de evadare pentru Mirjam. Și totuși, fata era cât se poate de reală. Cum plecase este primul mister, de ce plecase dintr-un loc sigur este cel de-al doilea.

Scriitoarea reușește să surprindă atmosfera universului ei familiar, populat de părinți și bunică, vecini și colegi, dar și antipatia pe care o resimte față de cealaltă lume, cea a caselor dărăpănate de pe Dacia sau Toamnei, cu prăfuitele lor curți pline de copii, câini și găini, cu miros de mâncare și *****i care locuiesc de-a valma în camere sărăcăcioase. Însă tocmai această lume disprețuită cuprinde adevăratul farmec și adevăratul mister, pe care fetița le respinge cu simplitatea unei minți infantile; le va prețui abia la maturitate, când va privi cu alți ochi lumea mică și sufocantă a bulevardului mărginit de blocuri.

Cele trei fiice ale Evei este un roman actual. Cu titlul asemănător filmului The Three Faces Of Eve din anii 60, având ca protagoniști pe Joanne Woodward și David Wayne, sub regia lui Nunnally Johnson, film care trata tema personalității multiple, Cele trei fiice ale Evei atinge subiectul asumării spirituale văzut din perspectiva a trei femei cu personalități diferite. Subiectul este unul sensibil, dar necesar de abordat. Numai forța unei femei educate ca Elif Shafak poate face acest lucru posibil.

Cele patruzeci de legi ale iubirii este despre religie și spiritualitate, despre datorie și iubire. Este un roman care te va ține cu sufletul la gură cu cât citești mai mult. Și în acest roman scris de Elif Shafak am întâlnit același stil ca în celelalte două romane ale ei pe care le-am citit. Îți stârnește curiozitatea, te pune pe jar, te face să vrei să afli continuarea poveștii cu fiecare pagină pe care o dai.

In comparaţie cu alţi prozatori de azi, Radu Aldulescu, care rămâne un profesionist al romanului, îşi păstrează întâietatea. Este o carte buna.

Lumea din povestirile lui Dzsata e misterioasă şi înfricoşătoare, măreaţă şi plină de evenimente, aşa cum a fost lumea pentru cei mai mulţi dintre noi. Uşor de simpatizat cu băieţelul aflat în război contra lumii, fragil şi curajos, care încearcă să se construiască şi să se apere pe sine. În plus, Gyí¶rgy Dragoman ilustrează nişte personaje verosimile, micii şi marii tirani, elementele unei reţete a terorii, generalizată, la fel ca teama.

Chiar daca a fost o poveste destul de simpla, din punctul meu de vedere, merita citita. Fiecare are gusturi diferite si mie, personal, mi a placut. Cu toate că povestea se țese în jurul domnului Nakano, narațiunea este făcută din perspectiva lui Hitomi, o tânără angajată la prăvălia de mărunțișuri. Cu o voce plăcută, aceasta ne apropie de prăvălia ticsită de fleacuri și de personajele care își duc veacul pe acolo sau despre care doar auzim.

Mi-a plăcut foarte mult suflul oriental al poveștilor, modul în care autorul reușește să surprindă spiritul multicultural al așezării, simbioza în care trăiau toți acei oameni, împrumutând uneori fără să știe câte ceva din ceea ce le e specific celorlalți și, astfel, construindu-și identitatea fascinantă. La fel de interesant este însă și modul în care timpul trece peste tot și peste toate și cum istoria cea mare se răsfrânge asupra istoriilor mici, aparent insignifiante.

Vulpea albastră exsudă o nuanță de vechi, atemporal și mitic, conectându-se astfel la spiritul islandez - cel imaginar și cel autentic. Acest lucru dandu-i o pata de autenticitate si de culoare. Merita citita macar o data n viata.

!!Merită citită pentru idee, pentru temă, pentru stilul expresiv în care a fost scrisă ( are și o traducere foarte bună) și sper ca la voi să aibă acelasi lipici pe care la mine l a avut.

Romanul ”Omul duplicat” (original ”O Homem Duplicado”) folosește tehnica stream-of-consciousnes îmbinată cu stilul promovat de Hubert Selby, Jr. de a expune textul în bloc, fără paragrafe, linii de dialog sau măcar vreun semn de punctuație în afara virgulei și a punctului. Pe alocuri e relativ complicat să urmărești cine ce spune, dar efortul nu umbrește în niciun fel măiestria cu care autorul mânuiește proza. Limbajul și exprimarea sunt de-a dreptul surprinzătoare, având în vedere subiectul, iar paginile nu se pot opri din răsfoit.

Povestea ne prezinta diferenta dintre gandirea oamenilor saraci si cei bogati asupra rezolvarii razboiului din Sevastopol. Povesti interesante si recomand, fiind o carte usor de citit.

Găsindu-l pe Cuviosul Zăval mort de câteva clipe, Pâtca pornește într-un adevărat carusel dintr-un roman polițist clasic, pentru a-l găsi pe cel care l-a ucis, dar mai ales pe cel care i-a furat o parte din rețetele sale ce aduc tulburări oamenilor.

” Asasinul ” ar putea fi oricine și totuși nimeni. Ar putea fi un cuvânt care nu a fost rostit la timpul potrivit, o necesară faptă care încă mai așteaptă să fie înfăptuită, un regret, un strigăt sau o șoaptă. Poate câte puțin din toate sau poate cu mult mai mult de atât.

De la început până la final, ipotezele date drept scorneli, insunările care nu par acoperite de nimic, bănuiala ridicată la rang de unic principiu existențial (nefiind niciodată prea exagerată), obsesia probelor incontestabile care nu apar – generează un spațiu al „irealului” a cărui singură relație cu realitatea, cu adevărul, presupune deformare și manimatare. Totuși, jocul la care recurge Eco nu este unul gratuit, căci pistele inventate pe principiul lui „ca și cum” nu sunt și imposibile. Ba din contră, par verosimile, cititorul ajungând chiar să se întrebe „Și dacă a fost chiar așa?”. Plimbările prin istoria și prin politica Italiei implică, o dată cu viziunea critică, și întrebări, suspiciuni care, dacă nu au drept răspunsuri soluțiile din mintea personajelor, își pot avea totuși altele decât cele oficializate în timp. Și vorbim despre Mafie, despre fascism și despre evrei, despre Moussolini în special (o poveste întreagă se naște pornind de la cadavrul acestuia), sau despre NATO, despre asasinarea lui Iulius Cezar, despre spionii orientali… Indiferent că sub reflector regăsim paranoia personajelor sau ipotezele legate de evenimente politice majore, din paradigma adevărat-fals nu se poate ieși. Între real și plăsmuit nu se pot despărți apele.

Din toate cele 21 de povestiri cele mai importante sunt Prabusirea casei usher si alte povestiri si Masca mortii rosii, unele dintre cele mai cunoscute si mai celebre povestiri ale sale, insa nu putem trece si peste unele povestiri cu totul splendide cum ar fi A o mie si doua poveste a Seherezadei si Carabusul de aur desi aceste sunt doar cateva din povestire cuprinse in antologie am face o mare eroare daca le-am trece cu vederea pe celelalte.

Prima parte ne prezintă prin ochii lui Rosemary Hoyt, o tânără actriţă aflată la începutul carierei, cuplul perfect: Nicole – Dick Diver. Tineri şi frumoşi, bogaţi, cu o lume întreagă la picioare, doi semi-zei pe care nimeni şi nimic nu-i poate atinge. Amestec bizar de candoare şi oportunism, Rosemary îi priveşte când cu admiraţie, când cu invidie, trăind la nivel platonic o idilă cu Dick. Partea a doua ne prezintă în fază iniţială – în mod obiectiv – povestea tânărului medic psihiatru, Richard (Dick) Diver, care – aflat în plină ascensiune profesională – se îndrăgosteşte de pacienta sa, Nicole Warren, o tânără afectată de schizofrenie, boală survenită în urma unei traume din copilărie. În ciuda faptului că face tot posibilul ca să separe relaţia medic – pacientă de relaţia soţ – soţie, în aceeaşi măsură în care încearcă să rămână acelaşi om ca cel de dinainte de căsătoria cu fiica unui miliardar, viaţa lui Dick intră într-un fel de cerc vicios.

Deodată pornim într-o incursiune în trecut într-un sat din Eufrat pentru a reconstitui piesă cu piesă drama unei familii: Naze aduce pe lume doua gemene: Pembe și Jamila. Adem o ia de soție pe Pembe deși era îndrăgostit de Jamila. Se mută la Londra, o Londră a anilor 70 când rasismul era în floare, au trei copii: Iskender, Esma si Yunus. Adem își părăsește soția pentru Roxana. Pembe are o relație platonică cu Elias, considerată dezonorantă pentru familia ei. Această relație fiind motivul crimei.

De o complexitate uluitoare, romanul reia într-o formă dură obsesia creștinismului rus din acea vreme, în general, și a lui Tolstoi, în special, de mântuire prin sacrificiu total. Mult mai psihologic decât te-ai fi așteptat, contele țarist se apropie într-un fel, în acest roman, de un alt foarte mare scriitor rus, Dostoievski. Tema mânturii printr-o serie de sacrificii și încercări, schimbarea profundă printr-un drum inițiatic, care aici este drumul Evangheliei, se apropie foarte mult de ceea ce, o sută de ani mai târziu, psihologia ca știință și principalele ei terapii numesc ca fiind imensa dificultate a schimbării straturilor profunde ale psihicului unui om, atunci când este nevoie.

Doctorul B. crede în puritatea jocului pe care șahul teoretic o oferă, însă Czentovic are o misiune cât se poate de clară: trebuie să câștige, iar victoria trebuie să fie asigurată cu orice preț. Dincolo de lupta morală care se aflăla mijloc, ciocnirea dintre B. și Czentovic este imaginea confruntării decisive prin care a trecut continentul european în urma celui de-al doilea război mondial. Cu o deosebită finețe, Zweig construiește două personaje pe care le așează pe masa de război, organizând atacuri, mișcări defensive, contraatacuri și victorii astfel încât conflagrația care a pustiit Europa se reface ușor, ușor pe o tablă pe care se duce un joc de șah.