Arhitectura luminii
Coordonator: Daniel-Emil Bichir
"Un rest. Despre rostul de a ne intoarce la cuvinte. Cum a ajuns modestul rostrum din latina sa dea prin rost atat de mult in limba romana? Sa pornim de la rost ca materializare a limbii, ca punere a sa in act. Rostul ca inteles, ratiune, noima deriva din rostul ca punere in act a limbii. Separat de fiecare sens al substantivului, iau nastere verbele a rosti si a rostui. Infinitivul lung al primului, rostire, da nastere substantivului care isi face treptat loc in limba, in locul mai vechiului rost, in primul sens luat in calcul. Rostirea nu pierde, insa, ca inteles, simultaneitatea enuntarii si punerii in ordine; dar nu asigura integritatea in sine, ci adanceste o sine a rostului ascunsa in sinele larg al articularii, al exprimarii. Sinea se ascunde in sine, fara obligatia atingerii rostului, dar nu fara rost.
Si totusi, rostul e mai mult decat temei, norma, ratiune, inteles, sens, axioma, randuiala. Rostul e apeiron, fundamentare in limba, principiu infinit ce sta la baza limbii, a fiintei, a rostirii. Atunci, rostul – adanc prin insasi rostirea lui – precede rostirea. Ca rost; rostuirea e arbitrara. N-ar fi decat calea spre rostul ce preceda rostirea. A rostirii intru inceput. Din sinea sa, sinele devine orizont, in pragul infaptuirii lingvistice, prin cuvant, orizont ontonomic al fiintei. „La capatul ei, deci, rostirea devine, intr-un fel, tacerea fiintei” (Noica, 1987:27).
Descrierea produsului
Coordonator: Daniel-Emil Bichir
"Un rest. Despre rostul de a ne intoarce la cuvinte. Cum a ajuns modestul rostrum din latina sa dea prin rost atat de mult in limba romana? Sa pornim de la rost ca materializare a limbii, ca punere a sa in act. Rostul ca inteles, ratiune, noima deriva din rostul ca punere in act a limbii. Separat de fiecare sens al substantivului, iau nastere verbele a rosti si a rostui. Infinitivul lung al primului, rostire, da nastere substantivului care isi face treptat loc in limba, in locul mai vechiului rost, in primul sens luat in calcul. Rostirea nu pierde, insa, ca inteles, simultaneitatea enuntarii si punerii in ordine; dar nu asigura integritatea in sine, ci adanceste o sine a rostului ascunsa in sinele larg al articularii, al exprimarii. Sinea se ascunde in sine, fara obligatia atingerii rostului, dar nu fara rost.
Si totusi, rostul e mai mult decat temei, norma, ratiune, inteles, sens, axioma, randuiala. Rostul e apeiron, fundamentare in limba, principiu infinit ce sta la baza limbii, a fiintei, a rostirii. Atunci, rostul – adanc prin insasi rostirea lui – precede rostirea. Ca rost; rostuirea e arbitrara. N-ar fi decat calea spre rostul ce preceda rostirea. A rostirii intru inceput. Din sinea sa, sinele devine orizont, in pragul infaptuirii lingvistice, prin cuvant, orizont ontonomic al fiintei. „La capatul ei, deci, rostirea devine, intr-un fel, tacerea fiintei” (Noica, 1987:27).
Detaliile produsului